De cand, insa, am vazut cazul Fritzl, recent descoperit intr-o tara in care umanismul este stare de normalitate, pot spune ca o asemenea poveste reala plasata in anii de apus ai gloriei URSS nu ar parea tocmai nelalocul ei. Torturile, executiile, "disparitiile" pot fi sterse chiar si atunci cand e vorba de fiica unui mare sef din partidul comunist. In acest sens, finalul pune un punct si mai dureros intregii pelicule: daca pana atunci o eliberare a victimei era posibila, odata cu moartea calaului sau dispare unica legatura cu exteriorul si deci salvarea ei.

Filmul este plasat pe fundalul razboiului din Afganistan, cand Gorbaciov isi facuse deja intrarea in scena istoriei. Aparitia unui cantaret negru pe ecranul televizorului intr-un program de divertisment starneste zambetul grotesc al unui personaj coborat parca din picturile lui Goya - intruchipat de mama politistului rapitor si complice tacit al acestuia. Cargo 200 este numele dat avionului care repatriaza corpurile celor ucisi in razboi, in Afganistan. In acest context, rapirea unei adolescente, Angelica, devine prilej de nenumarate cruzimi pentru calaul ei, care se foloseste de pozitia sa de om al legii pentru a o supune unor cruzimi demne de cel mai rafinat psihopat.

Balabanov plaseaza in acest context exponenti ai celor mai diverse paturi sociale din URSS-ul mijlocului anilor '80: militianul fara scrupule, profesorul ateu, micul mafiot, fiica unui nomenclaturist, micul-burghez in devenire si chiar un emigrant dintr-o tara comunista. Totul in contextul unei Uniuni Sovietice decadente, care nu-si mai cinsteste nici eroii, deveniti, precum Kolea, iubitul parasutist al Angelicai, un numar inscris pe un sicriu de lemn caruia nici loc in cimitir nu i se mai gaseste.

Cu cat omul traieste mai putin, cu atat pacatuieste mai putin - replica cinica a lui Alexei, unul dintre protagonistii filmului. Asa sa fie?